Acum 10 ani pe vremea asta, cu ultima vână de viaţă, mama îmi strângea mâinile în ale sale, implorându-mă pe peronul Gării de Nord să fiu cuminte şi să am grijă de mine, că eu sunt fata ei cea deşteaptă.
Cu o plasă de haine, o pilotă de la bunica şi o pernă plecasem să cuceresc lumea, la Bucureşti.
Un an mai târziu, dădeam admitere la cea de-a doua facultate, cu dorinţa de a -împlini visul de a ajunge jurnalist.
În acelaşi an, m-am angajat la o agenţie de publicitate unde colindam depozitele mici de materiale de construcţii din Chitila, Fundeni, Vitan, cu câteva kg de cataloage în braţe, trebuia să le vând şi să-i conving pe oamenii care vindeau ciment şi cherestea în propriile case, că publicitatea e şansa lor. Pe frig, ploaie sau caniculă.
Apoi, alergam la multinaţionale în dorinţa de a câştiga contracte mari. Ştiu pe dinafară toate firmele din centrele de afaceri din Pipera. Aveam strategii de păcălire a oamenilor de la pază ca să-i conving să mă lase să urc. Cu o ofertă A4, alb negru şi un zâmbet larg pe faţa necoaptă, cioc cioc la fiecare fimă. Aşa am convins Honda să-şi facă agendele la agenţia la care lucram.
După încă ceva vreme, în urma colaborării cu o revistă de marketing unde eram redactor, am picat dintr-o dată într-un fel de wonderland, unde m-am descoperit. Mai exact, revista mi-a dat şansa să am acces la cele mai mişto evenimente din publicitate si PR. Pe vremea când evenimentele lui Manafu erau „tinere”, iar acestea adunau cei mai deschişi oameni ai vremii, oameni care păreau picaţi de pe altă planetă vorbind o limbă necunoscută, desenând o lume atrăgătoare, o lume din care voiai să faci parte. Eu, o tânără oarecum fără o direcţie clară, am constatat repede că ăsta e drumul meu. Am profitat la maximum de orice ocazie mi s-a ivit, am atârnat poate de multe ori în locuri în care sigur nu era de mine, am socializat, am clădit relaţii şi până la urmă s-a dovedit ca a fost o decizie înţeleaptă.
Acum trei ani, tot pe vremea asta, cu un singur sprijin, cel al soțului meu, am deschis agenția de publicitate Adboutique. Biroul meu din Opel era șansa mea. După trei ani nu m-am îmbogățit, dar simt că e direcția bună pentru că am ajuns să nu mai caut clienți, să mă caute ei pe mine, am reușit să am o abordare diferită care pare să placă oamenilor. Înainte de a eticheta acest articol ca pe-o laudă permiteți-mi să vă propun să-l luați doar ca pe o poveste a unui om care acum mulți ani avea niște visuri care nu păreau realizabile, dar pentru care a hotărât să lupte întocând de partea sa toate situațiile în care a fost pus la un moment dat. Primul meu job l-am simțit la vremea aceea umilitor, dar e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată, pentru că m-a călit, dându-mi credința că nu există ceva ce nu pot să fac, că încrederea în sine este singura armă care garantează pentru tine în viață. Ah, și să nu uit. Oamenii din jurul nostru au un merit deosebit în viețile noastre. Nu putem reuși singuri. Țineți-vă oamenii buni aproape, ei dau plus valoare vieților noastre. Pentru că trăim printre oameni.
Poza din articol este de aproape 9 ani, din perioada despre care v-am vorbit mai sus, o poză la care țin foarte mult.
Cordial,
L