Mai stiti ce ziceam cand eram gravida? ca mamele sunt nebune, ca le ia cineva mintile, ca, ca, ca…

Dupa aproape 1 an si jumatate sunt in stare sa recunosc: maternitatea e ireversibila. Maternitatea  e un fenomen care te transforma spiritual extraordinar de tare. Nu stiu sa va explic, cum s-a intamplat, de ce, daca e normal sau nu, dar cu certitudine este cel mai minunat lucru din lume. Inainte de a deveni mama imi faceam o gramada de scenarii, credeam ca sunt mare si tare, ca nu voi avea probleme in a o lasa pe Agnes in diverse locuri fara sa pot sa-mi vad linistita de ale mele, etc. Ei bine, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Imi place de mor sa o port (ne place) cu mine pe Agnes peste tot. Imi place s-o tin cat mai aproape, s-o am in preajma mea, sa-i zambesc tot timpul, sa radem zgomotos, imi place sa-i ofer certitudinea ca sunt mereu acolo pentru ea. Nu CRED ca unui copil ii poate face vreodata rau prezenta parintilor indiferent ce ar spune unul si altul. Desi cred foarte tare ca orice copil trebuie scos cat mai mult in lume pentru a-si dezvolta latura sociabila (ceea ce eu am facut din plin cu Agnes si Slava Domnului e un copil mega sociabil si prietenos), cred si ca atat cat este foarte mic copilul stie sau daca nu stie, simte, ca este protejat de carapacea lui formata din mama si tata. Nu-mi place sa fac experimente pe copilul meu, nu vreau sa-l vad cum va reactiona intr-o situatie cu care nu s-a mai intalnit daca acea situatie ii da cea mai mica umbra de nesiguranta, nu-mi place sa o las sa planga pentru ca-i va trece, imi place sa vorbesc cu ea ca si cand ar intelege absolut tot ce-i spun, incerc sa-i transmit doar lucruri pozitive, o alaptez in continuare chiar daca ma intalnesc deseori cu sintagma: „vaiiii, rusine, esti fata mare! „. Si nu o fortez. Sa faca nimic din ceea ce organismul ei sau psihicul ei nu e pregatit sa faca. Si nu, nu cred ca asta inseamna sa rasfeti un copil.

Am crezut in copilul meu si cred mai mult ca oricand, fara sa ma las condusa de prejudecati impuse aiurea.  N-am tinut cont de anumite reguli specifice varstei, am luat-o firesc si lucrurile s-au intamplat. N-am comparat-o niciodata cu nici un alt copil si nici n-am sa fac lucrul acesta.

Daca e bine sau nu, nu stiu, stiu doar ca tot ceea ce fac eu sau Adi, este pentru ca ei sa-i fie bine. Si de ce sa nu recunosc, cand o vad cum creste, cum se dezvolta, sunt al naibii de mandra. Simt ca un copil creste alt copil. Cand o vad cum ma priveste ma topesc, as vrea sa-i inghit fiecare „mami” si o cuprind intr-o imbratisare din care sa ramana mereu cu senzatia ca e iubita si protejata. Si stiti de ce? Pentru ca stiu sigur: copilaria este piatra de temelie „psihologica” a fiecarui om. Viata e grea, dar daca esti pregatit, poti s-o „fentezi”!

Cu drag,

Mama lui Agnes,

L