Arhive etichetă: mama

Experiența mea cu alăptatul.

Iată că a venit și timpul să scriu despre această experiență. După 2 ani am încheiat și această etapă care, cu sinceritate vă mărturisesc, nu credeam că va dura atât. Când eram însărcinată știam sigur că nu o să pot face asta, nu mă întrebați de ce, pur și simplu simțeam că eu nu o pot face. Primul contact pe care l-am avut cu Agnes, în dimineața imediat următoare după naștere nu mi-a permis să mă mai gândesc la nimic din ceea ce credeam. Totul a venit atât de natural încât șimțeam că așa trebuie să fac. Am fost o norocoasă, am avut lapte, nu am făcut niciun fel de complicație care să mă traumatizeze, Agnes a fost conștiincioasă, totul a mers ca pe roate. Ce concluzii am tras dupa 2 ani?

-e cel mai frumos cadou pe care ni-l puteam face una celeilalte. Alăptatul nu doar că mi-a dat o stare de confort pentru ca datorită sânului, Agnes mi-a dormit toate nopțile (cu excepția celor în care se trezea că avea chef de joacă) și  orice supărare ar fi avut, acolo își găsea liniștea de fiecare dată, ne-a creat o legătură foarte puternică care mă temeam că va fi afectată după întrerupere …asta e o chestie pe care o recunosc prima dată…o prostie, evident.

-alăptatul este o experiență INTIMĂ. Nu mi se pare normal tot tam tamul care se face în jurul acestui subiect.  Sunt femei care o pot face, altele care nu, unele au probleme medicale, altele nu au lapte, etc! Nu cred că e treaba cuiva despre alegerile de genul! zilele acestea m-au atacat poze cu femei care-și alăptează copii, așa numitul „copăcel”, doamnelor ce e cu voi? Bucurați-vă în intimitatea familiei voastre de aceste momente, nu online.

-din motivul de mai sus (e o experiență intimă) nu mi-am alăptat copilul în public. Nu am nimic cu mamele care fac asta, dar nu sunt genul care să scoată țâța pe masa restaurantului, fără nicio jenă.  Am făcut asta pe unde m-am nimerit, dar am găsit un loc retras, fără să fac valuri.

-vârsta de 2 ani mi se pare mai mult decât potrivită pentru înțărcare

-nu am fost de acord cu înțărcarea brutală, adică dintr-o dată să dispar o săptămână din preajma copilului meu

-e important ca atunci când hotărăști că e timpul să faci asta să te consulți cu un medic. Eu ca de obicei am avut noroc cu doamna doctor Marin, i-am urmat sfaturile și într-o săptămână și ceva am scăpat de durerile sânior (m-au ajutat compresele cu apă rece, anti inflamatoarele și DOSTINEX (2 pastiluțe luate câte o jumătate la fiecare 12 h)

-înțărcatul este o perioadă cu încărcătură emoțională, e important să ai sprijinul familiei și să nu cedezi la ochii triști ai micuțului șantajist (Agnes i-a avut cam 2 zile)

-e important ca în peioada asta să petreci cât mai mult timp cu copilul și să-i oferi cât mai multă afecțiune, în cazul meu se vedea clar că de asta are nevoie Agnes. (să echilibreze cumva lipsa sânului)

Am hotărât că e timpul să fac asta pentru că Agnes e destul de mare, pentru că asta îi cam afecta și mesele, dacă eram acasă din când în când mai voia ”puțină” și pentru că e timpul pentru puțină independență.

Cu drag,

L

Normalitate inventată. Adele Chirică. Mamă.

.Am avut onoarea să am pe blog, doar invitate excepţionale, doamne şi domnişoare absolut complete. Ce are special Adele? E o mamă care se trezeşte în fiecare dimineaţă amorţită de frică. Nu, nu mi-a spus ea asta, dar pot să bănuiesc. Adele este o femeie frumoasă, de succes, dar pe care viaţa a provocat-o la duel. O chestiune de genul, hai! cât rezişti? mai poţi? Eh, surpriza este că Adele, îi răspunde de fiecare dată, da! Sigur că pot! Cu fiecare lovitură pe care mi-o dai, sunt mai şi mai puternică, pentru că Davis este Totul meu, iar tu, nu ai dreptul să te atingi de el.

O să spuneţi poate că vă înşir aici truisme, că asta ar face orice mama pentru puiul ei. Suferind. De o boala incurabilă. Sindromul Dravet. * Nu neg asta, spun doar că foarte multe femei aflate în postura aceasta cad. Durerea le sfâşie atât de tare încât nu mai au puterea de a lupta. Iar dacă mai vorbim şi de faptul că trebuie să te iei la trântă şi cu o entitate nepalpabilă, aşa cum este statul,  care nu a reglemetat în niciun fel  direcţiile pentru bolnavii  care suferă de acest sindrom teribil…inevitabil te poţi gândi la depunerea armelor. Greşit. V-o prezint pe Adele Chirică. Vă mărturiesec că am oftat mult scriind acest interviu.

Cum ai reuşit să transformi un copil care a trecut/trece totuşi printr-o boala extrem de grea într-un copil atât de vesel? Emană fericire!

Aşa e Davis! Eu nu am transformat nimic la el şi nici nu aş face-o vreodată! Ăsta e „aluatul” lui şi el prin definiție este un copil vesel şi mereu cu zâmbetul pe buze. El şi când iese dintr-o convulsie, zâmbește… Ca să îmi dea mie putere să zâmbesc şi eu.

Cum reuşeşti să te menţii tu atât de pozitivă?

Păi ce să zic… Am profesor bun ?. Dacă el poate, eu nu am nicio scuză să nu pot! Iar dacă mă trezesc dimineața şi îi văd ochii strălucind şi zâmbetul pe buze, mă motivează să îmi încep şi eu ziua la fel.

Când spui Adele Chirica, spui şi vezi o luptătoare. De unde ai energie ca să îţi susţii cauza în toate discuţiile care apar de multe ori în social media? Uneori discuţii care îl vizează şi pe Davis.

Când e vorba de Davis mă transform în leoaică şi mereu am spus că aş călca pe cadavre zâmbind! Am realizat de la început că fiind o femeie singură am două șanse: să fiu o victimă sau să mă impun ( într-un fel sau altul). Evident că am ales a doua variantă, mai ales că viața nu a fost chiar foarte uşoară cu mine aşa că m-a învățat să lupt, orice ar fi! Iar când e vorba de drepturile copiilor cu dizabilități, nu obosesc niciodată şi nu mă opresc niciodată! Nu voi adopta poziția Ghiocelul în faţa nimănui. But…that’s just Me.

Într-o postare pe blogul tău, spuneai că nu prea îţi mai aminteşti viaţa înainte de Davis. Dacă ar fi totuşi să te gândeşti la ceva de dinainte, iţi lipseşte ceva?

Eu chiar mi-am pierdut majoritatea amintirilor de dinainte. Am făcut chiar terapie la psiholog din cauza asta şi se pare că aşa a ales psihicul meu să reziste traumelor trecute. Însă da… Imi lipsește ceva.. Tata. Şi îmi lipsește bucuria de a-l fi văzut pe Davis având un bunic care sigur l-ar fi adorat ?

Spune-mi o lecţie pe care ţi-a predat-o Davis!(deşi presimt că sunt multe)

Davis îmi dă lecții zilnic. Eu mereu spun că la noi în familie, el se ocupă cu educația! Însă cea mai importantă lecție a fost să învăț să prețuiesc ce am ACUM, să fiu recunoscătoare pentru tot ce am, să mă bucur de lucruri mici pe care înainte le luam ca pe o normalitate, ceva ce mi se cuvine! Acum sunt fericită că există AZI! Şi nu îmi fac planuri niciodată. Iau totul pe rând, aşa cum vine si ma bucur că vine…

Spune-mi câteva cuvinte despre „in my shoes”!

In my SHOES e o poveste… O poveste adevarată, la care nu am visat niciodată, pe care nu mi-am dorit-o dar pe care am primit-o deloc întâmplator. Adică sa fiu mama unui copil special! Nu am primit instrucțiuni, nu am avut cu cine sa ma sfătuiesc , am facut totul cum am simțit, fara sa stiu daca greșesc sau nu. Asa s-a născut si blogul meu „in my SHOES” pe care l-am facut pentru ca Davis candva sa poată citi tot ce s-a întâmplat cu el, cu noi. Că eu îmbătrânesc şi mai uit 🙂

Scrisul o terapie?

Da!!!!!!! Oooo daaaa!!!! Pentru mine e cea mai bună terapie. Când plâng, scriu, când râd, scriu! Aşa comunic cel mai bine, aşa transmit cel mai bine şi e unicul meu fel de a mă descarca/ încarca. Nu sunt scriitoare şi nu am pretenții că aş fi vreodată. Eu scriu cu sufletul doar, nu cu pixul, deloc comercial, nu scriu ce se vinde şi nu câștig niciun ban din scris. Câștig însă liniste. Şi prieteni.

Cum e viaţa în mov?

Pffff e prima dată când mă întreabă cineva asta… Uşoară nu e, nu te mint! Am avut perioade când urlam pe geam să nu mă audă Davis când dormea şi îmi smulgeam părul din cap. Am avut momente când am zis că renunț şi nu mai pot. Dar de fiecare dată, am mai putut puţin şi încă puţin… Viața noastră mov e clar total diferită de viața tipică. Dar asta nu e neapărat ceva rau :))

Ai  construit o întreagă campanie împotriva Dravet. Cum ai reuşit să te faci auzită? Cum stăteau lucrurile pentru bolnavii de Dravet la momentul în care Davis a fost depistat. Cum stau acum?

În 2012 când am primit diagnosticul fiului meu, pe Google nu exista nicio propoziție în limba romană despre Dravet. Eram ca într-o gaură neagră. Nu ştiu cum au trecut 4 ani şi când, nu ştiu dacă am făcut mult sau puţin în acești ani, dar acum ştiu că Există Speranţă şi că toate posturile TV si MASS media au scris/vorbit despre Dravet, că avem o comunitate de părinţi cu sânge mov, că avem un centru dedicat copiilor cu epilepsie… Atât eu cât şi asociata mea, Teodora Neagu, am făcut şi imposibilul pentru ca acești copii să fie vizibili, să aibă drepturi, medicaţie şi o viață cât mai uşoară şi…lungă.

Mai are Adele timp şi de ea, de pasiunile ei?

Păi pasiunile mele sunt gătitul pentru Davis, asociația deci… Da! Am tot timpul din lume pentru ele. Singura mea pasiune care este doar a mea este sportul. Pe care încerc să îl fac zilnic atât cât îmi iese şi care îmi golește mintea pentru o oră/zi.

Un gând pentru mamele aflate în situaţia ta.

Orice diagnostic ar scrie pe o foaie de hârtie, copilul tău nu e doar atât! Crede în el şi luptă pentru el chiar dacă nimeni nu îi mai dă nicio şansă! Copilul tău e mai mult decât o statistică sau un diagnostic! Şi dacă tu ca mamă renunți şi te resemnezi, atunci îi vei anula orice şansă! Plângi, urlă, târăște-te pe jos apoi ridică-te, uită-te în ochii lui şi vei fi uimită de ce putere zace într-o mamă!

Ştiu că Davis a început şcoala. Cum îţi ocupi timpul făra el?

Când Davis e la școală, telefonul este lipit de mâna mea. De fiecare dată când sună cineva, îmi tresare inima să nu fie de la școală şi să se fi întâmplat ceva cu el. Când nu mergem la Terapii, dimineața după ce îl las pe el la școală, vin la sală, fac o oră de sport si apoi îmi incep activitatea. 70% din timp răspund mesajelor, mailurilor, merg la Centru, gătesc pentru ca Davis mereu e flămand cand ajunge acasa, chestii administrative 🙂 nimic woaw.

Eu aş zice că e wow!

Mai multe despre Adele, aici:

https://www.facebook.com/adele.chirica?fref=ts

 

Femei de succes, puterea exemplului- Mihaela Marin, doctorul care aduce pe lume copii zâmbitori

Știți că am obiceiul de a vă anunța când este posibil să fiu subiectivă la această rubrică. O iubesc pe doamna doctor Marin dintr-un motiv foarte simplu, ea a adus-o pe lume pe Agnes, nu am fost monitorizată toată sarcina de dumneai ci am ajuns în luna a opta apărând o problemă la medicul care îmi urmărise sarcina. Îmi amintesc foarte bine ziua în care am cunoscut-o, eram setată să nasc prin cezariana, aveam o mulțime de griji și mi-era așa frică de naștere…Doamna doctor m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze și în 30 de minute am plecat din cabinet fără nicio grijă și cu gândul că e super normal să nasc natural.

De câteva luni mă chinui să ajung la doamna doctor pentru un interviu. Iată că duminică am reușit.  Am ajuns la  maternitate  pe la ora 17,30, doamna doctor intrase de gardă, de dimineață. M-a primit așa cum o știam, cu un zâmbet senin pe față, o nouă coafură care-i dădea un aer foarte modern  în încăperea de spital obosită în care până și patul părea că vrea să se odihnească. Un pat îngust care maschează cu siguranță povestea multor ore de gardă. Și totuși, doamna doctor e așa fresh! Pfu! Am intrat de dimineață, am gardă până maine după care rămân la spital, iar la 14,00 merg…..aoleu! Am pierdut repede șirul. Cum rezistați o întreb. La maternitate plus încă doua colaborări la două companii medicale private.

M-am obișnuit, este deja o rutină! Și sunt pasionată de meseria aceasta! Atât de simplu este!

Doamna Doctor, ați devenit ceea ce visați în copilărie? O întreb eu încercând să  aflu totuși câte ceva pentru articol având în vedere că discuția decurgea atât de natural încât uitasem de ce ne-am văzut.

Da! Am fost genul care m-am visat ”doctoriță” dintotdeauna. Am dat recent peste o fotografie din copilărie, și, îi apare un zâmbet ușor melancolic în colțul gurii, ghiciți ce? Mă jucam cu o trusă de doctor.

După ce am terminat liceul sanitar, mama mi-a dat de ales. Avea o sumă de bani pregătită pentru mine și mi-a spus așa: dacă rămâi asistentă, cu banii îți cumperi mașină, dacă nu, poți să-i folosești pentru facultatea de Medicină. Am ales facultatea. Și bine am făcut.

Ce  v-a motivat să reușiți?

Nu am fost genul care să viseze cu ardoare la ceva când pune capul pe pernă seara. Știam doar că vreau să devin medic.  Atât. Nu am crescut într-o familie unde să spunem, medicina era o tradiție, nicidecum! Am crescut într-o familie de oameni modești, unde nu s-a pus presiune pe mine să devin ceva anume, dar asta nu înseamnă că nu am fost încurajată și susținută să ajung cineva.

Înveți la facultate să fii un medic bun?

Nu, la facultate e frumos totul, în teorie, dar medicina o înveți doar cu multe ore de practică efectivă. Au fost oameni care mi-au îndrumat pașii în rezindență (moașe extraordinar de bune) și cărora le mulțumesc și acum, au fost  momente de început când preferam să fac efectiv muncă de voluntariat doar ca să încerc să fiu pregătită pentru orice s-ar putea întâmpla în meseria asta. Cu toate astea, nu poți să fii pregătit pentru orice pentru că ne confruntăm adesea cu cazuri noi și situații care efectiv apar pe nepusă masă.

 

Care e frumusețea meseriei de doctor obstretician/ginecolog?

E așa simplu să vă răspund! În meseria asta, în 90% dintre cazuri pacienții pleaca fericiți acasă. Pleacă împliniți. Un copil înseamnă o bucurie enormă, o bucurie incomparabilă cu orice alt moment al vieții. E extrem de plăcut să faci internări de gravide și să  externeazi mame, mai ales când pe multe dintre ele le monitorizez  pe toată perioada sarcinii. Stau 3-4 zile în spital, dar se vede transformarea pe ele, pe fața lor, în ochii lor, în fiecare gest pe care îl fac și în fiecare întrebare pe care o pun în legătură cu copilul, întrebări care și pentru cea mai mică problemuță imploră răspunsuri pozitive.

Sigur că apar și situații nefericite, din păcate. Pe acestea nu le iubim, dar le tolerăm. Reprezintă o realitate care trebuie luată în calcul în orice moment.

Doamna Doctor, de ce nu vă deschideți un cabinet? Nu v-ar fi mai ușor? Mai puține ore nedormite..

Nu. În primul rând pentru că în meseria aceasta ca să poți asigura servicii extrem de bune, în afara de cunoștintele medicale, ai nevoie de aparatură extraordinar de bună. Un ecograf bun sau alt aparat fără de care nu poți într-un cabinet de obstretică/ginecologie este extrem de scump. Vorbim de sume mari de investit. Pe de altă parte, nu am fost vreodată o ”vânătoare” de paciente pentru că gravidele și în general pacientele au nevoie de timp de la medicul lor. E important ca ele să vadă în tine un sprijin, e important ca de exemplu, atunci când nasc, profesionalismul doctorului să fie ultima lor problemă. Prefer mai puține paciente, dar de care să mă ocup așa cum știu eu mai bine.

Cezariană sau naștere naturală?

Categoric naștere naturală, pentru așa cum vă spuneam și dvs la momentul respectiv, cezariana este o operație care poate aduce cu ea o serie de complicații pe când o naștere naturală gestionată corect, alături de o viitoare mămică echilibrată, poate fi o experiență chiar plăcută. Nu-i așa, doamna Chelba? Îmi zâmbește puțin complice.

Ce este important la o naștere naturală?

Așa cum spuneam mai sus, e important ca pacienta să fie un om echilibrat. Un om care înțelege că o naștere naturală care are loc fie și sub  anestezie epidurală, este o naștere la care tu trebuie să participi activ. Ea nu te poate face să vezi din afară ce se întâmplă pentru că tu, corpul tău, trebuie să comunice cu medicul, cu moașa, pentru ca nașterea să se producă în bune condiții.

Cum v-a transformat pe dvs faptul că ați devenit mamă?

Am devenit mamă cu greu, vedeți ironia sorții!? După 17 ani de căscnicie în care nu simțeam așa acut faptul că nu aveam copii, am luat totuși decizia aceasta. Și când am luat-o…natura mi-a jucat feste, cineva a vrut să-mi demonstreze că nu noi suntem cei care fac cărțile. Am aflat deci, ca am probleme medicale care mă pot împiedica să devin mamă. Nu am renunțat, am început procedurile pentru inseminare artificială. Ținând cont de această situație, să știți că nu am devenit disperată. Am privit lucrurile relaxat, dacă mă vedeați atunci ai fi crezut chiar că nu mă afectează deloc. Dar să mă fi văzut când am primit telefonul de la colega mea care îmi monitoriza analizele și mi-a spus că sunt însărinată!! Iar după, cănd am devenit mamă s-a schimbat totul. E ciudată viața asta pentru că nu ai cum să-ți dorești cu ardoare să fii mamă dat fiind că e un sentiment pe care nimeni nu ți-l poate descrie. Trebuie să-l trăiești ca să înțelegi. M-a tranformat acest nou și important (cel mai) rol. Dacă în viața profesională sunt destul de puternică  când vine vorba de copilul meu…sunt extrem de slabă. Mă îngrijorez de multe ori atât de tare încât îmi fac tot felul de scenarii, multe vecine cu paranoia :))

Spuneți-mi, mai fac femeile avort?

E un subiect sensibil, cel puțin pentru mine. Eu am refuzat să mai fac avorturi la cerere de când am rămas însărcinată. Partea bună este că această intervenție nu ne este impusă în fișa postului. Din ce aud  și de la colegii mei, avorturile chirurgicale sunt în scădere, cresc însă avorturile medicamentoase având în vedere că au fost reglementate din punct de vedere legal și la noi, de puțin timp. Am destul de mulți colegi care nu mai fac avorturi la cerere, n-aș știi să vă spun exact care sunt motivele fiecărora. .

Familia și cariera! Cum le împăcați?

Având în vedere că și soțul meu a avut perioade în care lucra în ture de noapte sau când pleca în tot felul de delegații, ne-am obișnuit unul cu celălalt. De când avem copilul este mai greuț pentru că simțim nevoia să petrecem cât mai mult timp cu el, dar ne luam destul de des mici concedii și călătorim toți trei! E plăcerea noastră!

De ce vă temeți?

Că o să devin o soacră ca-n povești! Mă tem să nu fiu o mamă de băiat prea posesivaă, râde doamna doctor cu o expresie a feței destul de alintată!

Știți ce e interesant? Că doctorul cu care naști prima dată îți poate influența nu doar perioada aia imediat următoare după naștere, dar și decizia de a avea al doilea copil 🙂

Mulțumesc, stimată doamnă doctor!