„Și râd de teama mea. cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică”
Dacă mă auzi vorbind și nu mă cunoști, ai senzația că sunt foarte mișto. Că sunt un munte de curaj, gata gata să se rupă oricând de cotidian și să facă ceva activități extreme. Nu-mi trebuie mult să te conving că saltul cu parșuta sau scufundările sunt ca mersul pe biciletă pentru mine. Și totuși.
Măi, mie mi-e frică. Se spune că nu e bine să-ți fie frică pentru ca dacă acest sentiment te acaparează, începe să-ți conducă viața.
Mi-e frică de apă, mi-e frică de cutremure, mi-e frică de avioane, mi-e frica de paienjeni, mi-e frica de șerpi, mi-e frică să dorm noaptea în casă fără Adi, mi-e frică de insule…Da, de insule…și mai nou, de teroriști. Acum doi ani, am mers în luna de miere în Thasos. Boierime, mon cher! Până am ajuns să ne urcăm cu mașina pe feribot. Primele 15 minute, măreție! cafeluță, pescăruși, apă de culoarea smaraldului, ce să mai! Vis! Eiii, când am început să ne îndepărtăm de țărm, simțeam cum mă stânge cineva de gât. Cât vedeam cu ochii, doar apă! Nicio bucățică de pământ. Am început să întorc situația pe toate părțile, în timp ce al meu soț, se distra copios. Nu l-am luat în seamă și am studiat cu atenție feribotul, căutându-i cel mai înalt punct. După ce l-am identificat, mă aud întrebându-l pe Adi << auzi, dar dacă să zicem, s-ar scufunda feribotul și m-as cocoța pe vârful ala, și daca feribotul ar ajunge pe fundul mării…pe mine m-ar acoperi apa pănă vin echipajele de salvare?:)))))))))
Nici nu termin de scos perlele pe gură, Adi nici nu începe să râdă din nou, că mi-am dat seama cât pot fi de paranoia. Mi-am zis, gata! Ce te porți ca un copil! Mi-am luat inima în dinți si n-am mai zis nimic. Când am ajuns, am pupat pământul cald, mai ceva ca Ion al Glanetașului si am refuzat să mă gândesc ca o să vină și ziua întoarcerii. După două zile, lumea vuia că se strică vremea. Eh! asta e, oricum nu prea puteam sta la plajă, însărcinată fiind. Toate normale, până într-o noapte, când mă trezesc în niște tunete și fulgere demne de filme horror. Simțeam șiroaiele de apă care se scurgeau de pe dealurile plini cu măslini, unde eram cazați, aproape de malul mării, direct pe șira spinării.
M-au luat căldurile instant, l-am trezit pe Chelba al meu, aproape plângând. Aveam ceva pe suflet. Dacă vine…tsunami…:)))))))))))))))))))))))))))))))))))))))
Și dă-i la 4 dimineața, să convingi nebuna că „tehnic” nu se poate să se întâmple asta…………………………………
Ar mai fi multe de zis, dar cred că vă ajunge porția de râs.
Mi-am amintit de cât de curajoasă sunt, azi, când m-am dus la aeroport să-i întâmpin pe nașii noștri si vedeam în fiecare om, un potențial terorist. La cât de agitată eram, mă mir cum de n-a venit cineva de la pază să mă întrebe de sănătate…Asta nu prea e amuzant…Adică, dincolo de glumă, trăim vremuri urâte, în care nu mai avem confortul siguranței, realitatea predându-ne din ce în ce mai des lecția „suspiciunii”. Cred ca din ce în ce mai mulți oameni, pleaca la drum cu inima strânsă de teamă, dar asta este, trebuie s-o învingem și să ne trăim viețile firesc, ca și cum nimic rău n-ar avea cum să se întâmple.
Vă îmbrățisez,
L
