Luna Iunie este o luna a examenelor si a deja-vu-urilor pentru mine, in fiecare an imi aduc aminte de examenele mele. Intotdeauna mi-a fost frica de ele. Am avut emotii la fiecare examen din viata mea: capacitate, bac, scoala de soferi si partea amuzanta, la fiecare examen din timpul facultatii…Nu am fost vreodata o eleva de nota 10 ci de 8-9 (cu exceptia unor materii despre care nu vreau sa vorbim:)) ). Am invatat bine, cu anumite afinitati catre una-doua discipline existand si unele la care doar am supravietuit. Imi amintesc perioada Bacalaureatului ca si cum ar fi fost ieri, din foarte doua motive. In primul rand pentru ca a fost ultima vara cu mama. Desi bolnava de o perioada lunga, a rezistat bacului si ma sustinea, chiar dupa patul de spital. Imi amintesc perfect telefonul prin care o anuntam ca „am luat”. Plangea si imi spunea ca mandria pe care o simte pentru mine ii alina durerea. Am intrat la facultate si apoi s-a stins. Imediat dupa ce greoi, m-a condus alaturi de tata in camera de camin. S-a asigurat ca mi-e bine, ca sunt pe traictoria buna si a plecat…
Celalalt motiv este legat de frica mea cea mai mare din liceu: matematica. In liceu profu’ de mate avea o replica cu care-i placea sa ma „hartuiasca”. Poti sa scrii tu in 10 reviste ca la matematica pici! Ma urmarea afirmatia asta, m-am apucat de meditatii, caiete intregi cu probleme…cu sau fara solutii. Imi era frica de esec. In special pentru ca aveam imaginea unui copil bun, de viitor (inca de pe atunci ma preocupa imaginea 😀 ) si imi spuneam ca daca nu demonstrez ca asa este pierd unica mea sansa de a pleca la Bucuresti. Epic. Visam ca Bucurestiul ma va salva, ma va implini, era un fel de Meka din poeziile lui Macedonski. Dupa aproape 10 ani ma gandesc ca a meritat si sfatuiesc cu mare drag pe toti liceenii sa trateze acest examen cu seriozitate, pentru ca el chiar conteaza. Acum se arunca cartile. Una dintre apropiatele mele a sustinut anul acesta examenul. M-am trezit luni, la prima ora cu gandul la ea, sa-i urez noroc, punandu-ma in locul ei. M-a trecut instant un fior pe sira spinarii.
Daca picam acest examen eu, personal, picam examenul vietii. Nimic din tot ce avea sa mi se intample, nu mi s-ar fi intamplat. Si tare trist ar fi fost. Nu pot sa spun ca ceea ce am invatat pentru bac m-a ajutat literalmente in viata, dar reprezinta „treapta” impusa de societate pentru a fi eligibil in „lumea celor de succes”. Culmea e ca matematica, fizica, chimia si toate materiile pe care nu le-am suportat in liceu, imi creaza frustrari si azi. Am avut grija ca specializarile pe care le-am urmat in facultate sa ma duca departe de ele, dar stiti ce am observat? Indiferent ce alegi sa faci, la un moment dat dai cu capul de ele si e urat daca nu ai o baza. Muncind in agentia mea de publicitate si trebuind sa-mi gestionez probleme contabile dar si proiecte de productie m-am lovit de multe chestiuni matematice si fizice :)) Si la fiecare dintre ele mi-am dat o palma in cap! :)) Si mi-am zis, ce bine ar fi fost daca la orele acelea ascultam in loc sa ma setez ca eu sunt o umanista neinteleasa in clasa de Real :))
Concluzie: invatati, invatati, chiar daca aveti senzatia ca e inutil. Nu e. Reusitele in viata doar cu „scoala vietii” sunt rare si prezente mai mult in filme, in viata reala, consider ca e singura cale sa scoti capul din nisip. Va spun eu, ca’s femeie batrana :))
p.s: Am avut frumoasa si socanta surpriza ca recent sa aud de copilul unor prieteni ca era extrem de suparat pentru ca…are media 9,92, nu 10…si am zis WOW si m-am inchinat! Doamne ajuta! Nu suntem pierduti!
Va pup!
L
