Prezent! Așa am răspuns ieri, când dupa 10 ani, doamna dirigintă m-a strigat, la catalog!

10 ani au trecut de când am spus rămas bun adolescenței și bine ai venit, viață! Recunosc, m-a emoționat destul de tare această revedere, deși din păcate, din clasa mea, au venit mai puțin de jumătate dintre colegi. Motivele pentru care nu au venit, cu siguranță sunt variate. Mulți nu au putut, dar mulți nici nu și-au dorit asta. Ca în orice situație de organizare, și aici au mai apărut mici probleme, păreri contradictorii  și situații mai tensionate, dar, credeți-mă pe cuvânt, în momentul în care ne-am strâns cu toții, totul s-a dat uitării.

Să-ți vezi profesorii dupa 10 ani, să-i vezi emoționați la gândul că elevii se întorc dupa atâta vreme să-i revadă, să le mulțumeasca și să le împărtășească realizările, să auzi profesori mulțumind elevilor și să auzi răsunând într-un amfiteatru ”Doamna Dirigintă! Domnule Diriginte!”, cu atâta naturalețe, de parcă timpul nu trecuse și era doar o pauză firească, între ore, noi fiind niște liceeni cât se poate de reali, poate fi  copleșitor.

Fiecare dintre noi a avut problemele sale în liceu, probleme care la vremea respectivă păreau apocaliptice, dar cred că trebuie să ne impunem ca după această experiență să rămânem doar cu clipele frumoase și cu ceea ce a dat plus valoare personalităților noastre care urmau să se formeze. Pentru mine liceul a fost o perioada minunată, chiar dacă probleme existau. Aici mi-am creat cele mai frumoase și sincere prietenii, dragilor! Care încă rezistă. Așa cum le-am spus și ieri colegilor, cred ca nu există relații mai „curate” ca cele formate în această perioadă, pentru simplu motiv că ele nu au în spate interese. Încă din prima zi de facultate am simțit cum se schimbă lucrurile. Mulți dintre noi ne-am mutat în orașe necunoscute, cu oameni necunoscuți,  iar la început am legat relații mânați de anumite avantaje pe care inițial le-am urmărit, de la împrumutarea cursurilor până la împrumutarea plitei în cămin.  Legat de prietenie, tot aseară, am purtut o discuție emoționantă cu unul dintre profesorii noștri care mi-a mărturisit că deși sănătatea i-a făcut probleme în ultimii ani, faptul că a realizat ce oamenii minunați are în jur, i-a adus cumva puterea de a lupta. Să ținem lângă noi oamenii care ne sunt pansamente pentru suflet. Asta mi-a transmis ochii inlăcrimați ai profesorului nostru.

Surprinzător, timpul a avut răbdare cu Generația 2006, a liceului în care am învățat eu! Pentru că toți colegii mei, dar și domnii profesori, nu știu prin ce mijloace au reușit,  dar arătau cel puțin la fel de bine ca în liceu, cu observația că în ochii multora dintre colegi se citea mândria de a-și fi atins țelurile și speranța că cei care acum 10 ani le-au îndrumat pașii către viață, sunt acum mândrii de ei. Am simțit clipele în care parcă ceream  domnilor profesori, o aprobare tacită a acestor ani care au reprezentat de fapt „așezarea” fiecăruia pe părticica sa, cu rolul său. Un rol care să-i aducă fiecaruia Oscarul propriei vieți. Hai că începui să filosofez la final!

Felicitări pentru tot, Generația 2006, Liceul Teoretic Aurel Vlaicu, Breaza!

Mă bucur când văd că oamenii reușesc, mă bucur când aud: sunt bine, sunt fericit (Ă), sunt mamă, fac ceea ce îmi place, sunt în direcția bună, etc. Pentru ca implinirea nu este un clișeu. Este exact acel lucru unic care face un individ fericit. Ceea ce înseamnă împlinire pentru mine, poate fie egal cu 0 pentru alții, și invers!

Pentru cei care nu au venit, simt un ușor regret, pentru că și-au refuzat câteva ore de emoție pură, emoție pe care au nevoie să o simtă din când și cele mai „tari pietre”.

Am zâmbit și am râs mult ieri! Asta e tot ce conteaza!

Cu drag, puțin mai sensibilă ca de obicei,

L