De câteva zile privesc mărturisirile din online.  Nu sunt  şocată.  E normalitatea care ni s-a indus. Niciodată nu am fost pro povestit chestii foarte personale. De când eram mică am avut în interior un soi de PR care mă lăsa să scot la înaintare doar ce dădea bine.  Lucrez la asta de vreo doi ani, de când mi-am dat seama că e ok ca oamenii să ştie că eşti cu bune şi cu rele.  Cu experienţe frumoase sau nefericite. E firesc.

Nu mă apuc să comentez fenomenul #metoo. Vă spun doar că indiferent când se întâmplă aceste mărturisiri ele fac bine. Atât celei care a trăit experienţa cât şi celor care ar putea să înveţe ceva din asta. Iar cei care susţin că femeile vorbesc doar că e un trend, au probleme la cap.  Nu cred că traumele pot fi inventate.

Aşadar.

Aveam 17 ani şi tocmai condusesem pe cineva la gară. Gara de la Gura Beliei. Ca să ajung acasă trebuia să trec printr-o zonă pustie, până urcam pe podul care traversa râul Prahova. Nu era distanţă mare, 3 minute de mers pe jos, însă zona era pustie.  Era vară, în jur de ora 18,00. În timp ce scriu asta realizez că îmi amintesc absolut perfect fiecare detaliu deşi au trecut aproape 13 ani de atunci. Ştiu şi cum ce eram îmbrăcată.  Aveam o pereche de blugi evazaţi, o bluziţă bleu cu o floare mare de culoarea cerului. Şi papuci negri cu puţin toc. În timp ce mă îndepărtam de gară am simţit că cineva era în urma mea, am grăbit pasul instantaneu. Eram o tipă fricoasă, crescută cu un instinct de precauţie ridicat, indus de mama. Am coborât în grabă poteca care duce către podul de lemn. Eram sigură că dacă trec de ea şi ajung pe pod sunt în siguranţă. Grăbind pasul, am simţit  că asta face şi persoana din spatele meu.  Nu am avut curaj să mă întorc. Am grăbit pasul şi dintr-o dată, am simţit o mână în spatele meu. Am îngheţat. M-am uitat în jur. Nu era nimeni. Am încercat să mă duc spre pod, mama avea obiceiul să se uite de mine şi m-ar fi văzut. Ţin minte perfect privirea animalului, am început şă ţip şi să-l împing. Norocul meu a fost că în buzunarul blugilor aveam un telefon. Un Nokia 3310. Când a văzut telefonul, animalul l-a luat, iar eu am fugit. Cu un singur papuc. Am continuat să fug până acasă. Mama venea înaintea mea. Aşa cum bănuisem se uitase de mine, mă văzuse că intru pe potecuţă, dar nu mai intram pe pod. Văzuse şi că mai era cineva în urma mea. Când am văzut-o pe mama, avea ochii plini de lacrimi şi tremura. Mă trăgea de mâini şi mă întreba isteric: Ce ţi-a făcut? Ce ţi-a făcut? I-am spus că doar mi-a luat telefonul. Plângeam amândouă. L-a sunat pe tata instant. Tata era de noapte. Niciodată nu l-am simţit pe tata cu vocea tremurândă. Lacrimile îi stăteau în gât. Îi repeta mamei: Sigur nu i-a făcut nimic? Sigur?? Întreab-o, că poate îi este frică să spună. Imediat am plecat la poliţie cu vărul meu. Declaraţii, poliţie acasă, pentru că tata nu a vrut să renunţe. Am ajuns la Ploieşti unde am încercat să îi facem portretul robot. Nu l-au găsit.  Eu am uitat, deşi multe nopţi m-am trezit cu tanspiraţii reci vâzând ochii injectaţi ai animalului.

5 ani mai târziu eram la slujba de Înviere. În aglomeraţia aceea, ochii mi s-au întâlnit cu aceoi ochi la fel de injectaţi ca în ziua aia.  Am simţit că mă ia cu leşinul, m-a bufnit plânsul, atât i-am zis tatei. Uite-le e cel care mi-a furat telefonul. Cel cu geaca de blugi, arătând spre el.  M-a văzut,  a început să împingă lumea ca să iasă din Biserică. Tata după el, l-a prins pentru un moment, dar l-a scăpat.  Nu ştiu ce s-ar fi Întâmplat dacă nu-l scăpa…

Am sunat la Poliţie, au venit, nu l-au prins nici de data asta, dar nu am vrut să renunţ. Şi azi dacă îl văd, tot nu renunţ.

Asta să faceţi şi voi. Indiferent ce s-ar întâmpla. NIMENI NU ARE VOIE SĂ VĂ FACĂ SĂ VĂ FIE FRICĂ.

Pe mine m-a salvat un telefon. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu găsea telefonul…

#metoo