Suntem sclavi nedeclarați ai rețelelor de socializare. Avem aici familie, prieteni, parteneri de business, persoane necunoscute, etc. Fizic, n-am avea timp să-i întrebăm pe fiecare ce mai fac. Și sincer,  poate nici nu ne-am dori să știm cu adevărat răspunsul. Dar ei sunt acolo, îi vedem în fiecare zi, îi admirăm sau nu,  urmand linia firească a facebook-ului,  expunându-ne la rândul nostru viețile. Fiecare iși conturează imaginea așa cum dorește, așa cum i-ar plăcea să fie perceput.  În general, acolo, în globul nostru de cristal, cu toții părem fericiți și împliniți. Timpul pare că ne-a fost un prieten bun, ne-am dezvoltat și ne trăim viețile așa cum am visat, de mici copii.

Și totuși, când viața ne dă ocazia,  ne smulge din profilul nostru de facebook perfect  si  ne aruncă într-o mulțime de oameni, apar scurt circuitele. Ne dăm arama pe față. Lăsăm să dea în „focul realității” adevăratele noastre frământari interioare și adevăratul nostru „EU”. E trist pentru că împlinirea înseamnă socializare și bucurie în viața reală. Aristotel nu a zis că omul este o ființă social (ă) media. Repet, REALĂ.  Restul e… personal branding. Tristețea vine din faptul că acest personal branding, nu ne ține de cald în clipele noastre de solitudine, atunci când simțim nevoia de a avea oameni în jurul nostu, atunci când vrem să schimbăm o vorbă sinceră cu cineva, etc.

Ca sa fac o paralelă! E ca in blogging! Daca urmăriți cele mai de succes bloggerițe ale momentului, cu siguranță că le vedeți radiind de fericire și împlinire, dându-și check in-uri și făcându-și poze cu gura pâna la urechi, la tot soiul de evenimente. Din fața smart phone-ului pare cool. Ce viață mișto are fata asta! Ca o observație personală, anul acesta, fiind prezentă  la foarte multe dintre aceste evenimente, am văzut cum aceste domnișoare/doamne, ajung la evenimente, stau stinghiere într-un colț, fără să salute pe cineva, făra să ofere vreun  zâmbet altcuiva în afara camerei cu care trebuie să-și facă cea mai reușită poză.

Conchid, fericirea la puterea 1 pare perfecta, dar e doar o poleială.

POLEIÁLĂ, poleieli, s. f. 1. Faptul de a polei²; (concr.) strat subțire de metal (prețios) cu care se poleiește² un obiect. ♦ Foaie subțire de staniol folosită ca ambalaj, mai ales pentru unele articole alimentare. ♦ Fig. Ceea ce încearcă să dea un aspect bun, frumos, valoros unor lucruri lipsite de valoare; strălucire aparentă; lustru, spoială. .