După cum ați observat am renunțat de mult să mai scriu subiecte de  tip „parenting”. Cunosc oameni care chiar se pricep așa că prefer să învăț de la alții și să mă străduiesc să fiu o mamă bună, bazându-mă pe instinct nu pe cărți citite.  Atât.

Astăzi însă, nu pot să nu atrag atenția asupra unui fenomen pe care îl tot observ de fiecare dată când ieșim cu Agnes în parc sau în locurile de joacă.

Agnes e un copil sociabil și nu, nu cred că așa s-a născut, cred că sociabilitatea îți poate fi indusă. Copilul este așa cum vede la părinții săi.

Eu sunt Agnes. Pot să…?

Niciun răspuns.

Cam așa arată situațiile care m-au șocat și azi. Agnes, dorind să socializeze, să vorbească, să se joace, dar foarte rar copiii din jur răspund in vreun fel.

La locul de joacă văd doar o grămadă de copii muți, o grămadă de indivizi doritori să monopolizeze jucăriile sau spațiile.  Copiii nu-și vorbesc între ei. Nu își zâmbesc. Iar părinții nu-i încurajează să dea zâmbete la schimb. Nu. Mie mi se pare că se încurajează formarea unor adulți închiși si aroganți.

Pe mine asta nu mă dezarmează. Nu. Eu o s-o încurajez pe Agnes să VORBEASCĂ. SĂ ZÂMBEASCĂ.