Am cunoscut acum câțiva ani o fată extraordinară.  Era frumoasă și atât de veselă. Genul ăla de fată care e atât de drăguță fără să facă nimic special, încât te enervează.  Un zâmbet larg i se afișa întotdeauna pe față atunci când întâlnea pe cineva. Un zâmbet curat, neprelucrat, care lumina orice încăpere.

Am reîntâlnit-o de curând.  Tristă, mai tristă ca oricând.  La fel de frumoasă, dar o frumusețe înghețată. Știu că a trecut prin niște experiențe amare în ultima vreme. Știu ca e totalmente greșit să judecăm pe cineva atâta timp cât nu suntem în locul său, dar mi-ar plăcea așa de mult ca fiecare om să înțeleagă că nimeni și nimic pe lumea asta nu merită să-ți fure zâmbetul. Nimic. Cred că atunci când apare ceva urât în viața noastră, trebuie să punem lucrurile în balanță și să ne gândim pentru cine și pentru ce trebuie să ne păstrăm zâmbetul. Într-o lume în care foarte puțini oameni mai au o vorbă bună pentru ceilalți, într-o lume în care atunci când  celălalt e căzut, în loc să-l ridicăm îi mai dăm un picior, când toată lumea e expertă în a-ți spune cum e bine să faci neavând habar cum  și ce să facă ei, pentru ei, alege să-ți ții drumul zâmbind!

Tu ai drumul tău si e păcat să pășești pe el privind in jos!

Dacă se recunoaște cineva în textul acesta trebuie să știe că am scris cu tot dragul, nu cu reproș ci cu dorința de a o ruga să se gândească pentru cine trebuie să zâmbească.  O săptămână buna!