De pe vremea când laptele proapăt muls  se ținea în cămara cea răcoroasă, în ulcele mari de aluminiu, am pentru voi o poveste. Eram la țară cu mama, cineva trebuia sa vină să cumpere lapte. 2 kg. Era urgent, femeia trebuia să faca ceva cu el și o anunțase de cu seara pe bunica. Mama s-a dus în cămară să ia laptele, să-l strecoare și să-l pună în bidon, însă când a descoperit ulcica, ceva negru se vedea deasupra. Era un șoarece. Dramă mare pentru ea, mare circ pentru mine. Să fi avut cred vreo 10-12 ani. Am văzut-o pe mama agitându-se de colo colo, că ce se face ea acum, femeia aia nu are cu ce să-și facă treba. Văzând-o atât de stresata i-am zis: păi scoate șoarecele  și pune laptele în sticlă, n-are ea de unde să știe ce s-a întâmplat. Îmi amintesc doar că mama a făcut ochii cât cepele și mi-a zis atât: Știu eu ce s-a întâmplat, e suficient. O lecție predată în grabă de mama, dar pe care nu am uitat-o vreodată.

Ne reprezintă cu adevărat ceea ce suntem atunci când nu ne vede nimeni. Ne definesc lucrurile mărunte pe care le facem/spunem atunci când credem că nu avem spectatori. Restul e poleială.

O să râdeți, dar ma frământă foarte des întrebarea asta de fiecare dată când merg în băile mollurilor. Când intri într-o baie de femeie vezi doar frumos. Femeiele care își retușează cu minuțiozitate machiajul, își aranjează o șuviță de păr sau își spală atent mâinile. Controversa apare când intri în cabinele de toaletă și găsești aproape de fiecare data dezastru. Și atunci nu poți să nu te întrebi! Bă, cine lasă în urmă asta? Că doamnele de la oglindă nu au cum. Nuuu, nu au cum. Niște făpturi așa gingașe, îngrijite…ceva dă cu rest.

Cam asta e treaba. E greu, dar e mare lucru să fii una și aceeași persoană cu ceea ce vrei să pari.

Cu drag,

L