Sa va fie buna seara,

De ceva timp ma gandesc in fiecare zi la mamaie. In ultimii trei ani am vazut-o rar desi nu ne despart decat vreo 60 de km. In general suntem ocupati sa ne fie dor de cei pe care nu avem de unde sa-i mai luam si uitam ca avem doruri care se pot stinge usor.

Copilaria mea la bunici a fost parca copiata din  cartile de povesti. Intr-un sat de munte, de poveste, unde iernile acopereu tot satul lasand sa se vada in zare doar fumul cenusiu ce se inalta din cosurile caselor, unde verile miroseau a iarba proaspat cosita, unde eram atatia copii voiosi (5 verisori), unde ne bucuram ca strangeam 10.000 de lei (vechi) si mergeam sa cumparam guma sau biscuiti varsati.

Imi amintesc ca odata cu  lasarea serii pe mine si verii mei ne cuprindea un soi de altruism si ne ofeream sa plecam sa aducem vacile dupa islaz si nu de putine ori cutrerieram toate dealurile acelea, iar saraca mamaie mergea kilometrii intregi in cautarea noastra…ca vacile veneau singure acasa :))

Imi amintesc cu atata placere ca in noptile de vara stateam si ne jucam pana la 12-1 noaptea,  intram fortat in casa sub amenintarea ca vom fi parati parintilor.

Susurul limpede al raului care trecea agale pe langa casa lu’ mamamie (nu-mi iese sa-i zic bunica), zgomotul talangilor si latratul ragusit al cainilor ciobanesti pe care-i ascultam de pe scara, mirosul de lapte proaspat muls, capitele de fan ce se inaltau aurite in gradinile vecinilor si multitudinea de voci pe care o auzeam dimineata pe drum, imi provoaca un dor imens. Un dor de copilarie, de locuri si oameni, de simplitate si de sentimentul ala ca ai totul fara sa fi avut in realitate mare lucru.

Si mamaie. Mamaie este de cand o stiu argint viu. Imaginea ei ramane neschimbata desi timpul trece neiertator. Maruntica, cu parul alb ca neaua, cu basmaua inflorata mereu pe cap, alerga din zori (si cand spun zori zic ora 5 dimineata) pana seara tarziu. Acum ca scriu acest articol cred ca mamaie este o veritabila „vitejie cu basma pe cap”! In vacantele petrecute acolo, se trezea in fiecare dimineata, hranea animalele, le facea curat, punea in gradina, facea mancare,  mergea sa faca fan, mai merge si sa ajute alta lume prin sat, inchega laptele, iar cand se lasa seara ne pregatea masa si apoi se apuca de treaba. O vad si acum in patutul micut de langa soba rosiatica, ghemuita, cu un fus in mana, si parca inca aud Antena Satelor, la radioul mic de pe masa. Si niciodata, dar nicioadata nu s-a vaitat.  Ii placea sa-si cumpere lucruri  de la baiatul care venea in fiecare duminica si aducea marfa cu „masina mica”. Venea incarcata  din sat (adica din centru), cu paturi, papuci, bluze, baticuri, lanterne, aparate de radio si intotdeauna niste prosoape sau batiste pe care le punea la setul de inmormantare, lucru care ne ingrozea, recunosc. Umblam peste tot in casa mai putin in sertarul cu panza :))

As putea sa scriu pagini intregi despre mamaie si copilaria superba pe care am avut-o, dar na, nu e timp nici macar pentru asta.

Mi-am propus insa sa incep sa-mi fac timp. Sa-mi fac timp pentru oamenii pe care ii mai avem in vietile noastre. Oameni care ne-au vegheat cresterea cu blandete. Oameni care fara sa vrea ne-au insuflat valori nestiind ca asa se cheama. Oameni care sunt buni de pusi la rana. Oameni pe  ale caror chipuri se citeste fericirea la vederea noastra, chiar daca nepoteii nu mai au cativa ani ci sunt oameni in toata firea!

Asta seara mi-am facut o mamliga in tuci, iar apoi am fiert lapte dulce si am mancat de acolo. V-am spus ca sunt melancolica! N-am mai mancat asa ceva de cel putin 10 ani. Era mancarea mea preferata cand mergeam la mamaie 🙂

Tu cand ai vorbit ultima data cu bunicii tai?

Lori